De ce cooperative. Un editorial de Ion Banu

”Cooperativele nu sunt autohtone. Ele au existat de mii de ani, există și acum și sunt deosebit de eficiente”

De când au existat doi oameni pe pământ, a apărut și nevoia de unire. Necesitatea de a se apăra și întreține a constituit motivul principal pentru care membrii unui grup s-au așezat laolaltă. Astfel s-au creat comunitățile.

În timp au apărut mai multe astfel de grupuri, dar și lupta între ele pentru cucerirea de teritorii care să le ofere resursele necesare existenței lor. Mai apoi a apărut tot mai stringentă nevoia de hrană, mai multă și mai bună, pe care o puteau obține mai cu seamă lucrând pământul. Greu de unul singur să-l faci să rodească atât cât să satisfacă nevoia de hrană a comunităților. Un alt motiv de unire și, de-acum, organizare.

Ei bine, am trecut succint prin… să spunem etapele evolutive ale societăților făcând abstracție de multe altele privind dezvoltarea și organizarea acestora. Am vrut doar să reamintesc câte ceva despre ,,obârșia” a ceea ce se cheamă astăzi „cooperaţie-cooperativă”.

”Greu să strângi recolta din colibă în colibă pentru a o vinde…”

Prima organizare a unei comunități într-o astfel de structură, cum îi spunem azi, a apărut încă din secolele IX–X într-o localitate din partea continentală a Greciei de astăzi. Deținătorii de terenuri și crescătorii de animale erau asaltați mai cu seamă de navigatori. Aceștia le solicitau produsele atât pentru aprovizionarea propriilor echipaje, dar mai ales pentru negoț. Greu să produci cât trebuia și la fel de greu să strângi recolta din colibă în colibă pentru a o oferi deodată celor care o solicitau. Așa a apărut, spun localnicii de azi, nevoia de a lucra pământul și a crește animale împreună pentru a obține mai mult și-apoi necesitatea organizării negoțului cu ceea ce produceau.

Astfel de forme de organizare au apărut în timp în multe locuri ale lumii. Nu știu dacă cea din Grecia a constituit exemplu pentru vreo altă comunitate, cert e însă faptul că oamenii, comunitățile din mai toată lumea, pe măsură ce viața oferea tot mai multe oportunități, au simțit nevoia de a se organiza pentru ca munca să le fie mai ușoară și mai eficientă.

România nu a făcut excepție de la o astfel evoluție în lumea agricolă. Primele forme de organizare în agricultură au o istorie a lor, dar cele la care majoritatea românilor se raportează azi sunt structurile apărute după al II-lea război mondial: vestitele întovărășiri, apoi gospodăriile agricole colective, devenite mai târziu cooperative, întreprinderile agricole de stat, toate garnisite în timp și cu alte forme de organizare.

”Cooperativele nu sunt autohtone. Ele au existat de mii de ani…”

După statut, cooperativele erau, cu toate ale lor, ale membrilor acestora, urmând ca ei să se bucure de rezultatele benefice ale muncii în comun, numai că în realitate, la comanda demnitarilor vremii, ideea de proprietate a cestora a dispărut. Totul era al statului, membrilor cooperatori revenindu-le ceea ce mai rămânea prin hambare după achitarea obligațiilor către stat. În fapt, nu mai aveau nimic. Toate acestea, la care se adaugă modul forțat în care s-a realizat cooperativizarea, a creat repulsie față de astfel de forme organizatorice.

După ‘89 lucrurile au revenit la o oarecare normalitate. O normalitate însă păguboasă. Fărâmițarea terenurilor, exploatarea lor individuală, decapitalizarea proprietarilor ca urmare a ineficienței muncii lor, lipsa mijloacelor mecanice necesare, apoi imposibilitatea valorificării eficiente a puținelor produse obținute, fac ineficientă o importantă parte a agriculturii.

Într-o astfel de stare a lucrurilor, poate că n-ar fi rău să mai reflectăm asupra exemplului de acum mai bine de o mie de ani, dar și a altora asemenea. Cooperativele nu sunt de sorginte autohtonă. Ele au existat de mii de ani, există și-acum în multe țări ale lumii, dovedindu-se deosebit de eficiente. Unirea, constituită după modele cu adevărat democratice, organizarea terenurilor agricole și exploatarea lor după cele mai moderne tehnologii, duc la progres.

Iată de ce cooperative. Dar și alte forme de asociere și organizare care să aducă plusvaloare.

Autor: Ion Banu

Ion Banu este unul dintre jurnaliștii cu vechime din presa agricolă. Inginer agronom la bază, are 28 de ani de experiență în presa de specialitate. În prezent, este directorul și editorul general al publicațiilor north_east Lumea Satului și north_east AgroBusiness . Revista Lumea Satului reflectă de 11 ani realitatea agriculturii românești. Pe lângă activitatea din presa scrisă, domnul Banu este și realizatorul emisiunii ”Din lumea satului”, difuzată pe postul Agro TV.