Fertilizarea solului: tipuri de îngrășăminte și moduri de aplicare
11.11.2020
Află informațiile de bază despre cum să folosești îngrășămintele, pentru o productivitate maximă
Elementele nutritive din sol reprezintă unul dintre cei mai importanți factori pentru dezvoltarea corespunzătoare a plantelor și pentru obținerea unei recolte de succes. În timp ce unele terenuri sunt fertile și potrivite pentru a susține dezvoltarea optimă a plantelor, există și terenuri agricole cu deficit de nutrienți, unde va fi necesară intervenția omului, prin aplicarea de îngrășăminte.
Pentru o productivitate cât mai bună, agricultorii adaptează tipul de îngrășământ, în funcție de cultura care se dorește a fi înființată. Astfel, au fost dezvoltate soluții personalizate precum îngrășăminte foliare pentru legume, pentru pomi fructiferi, îngrășăminte chimice sau complexe, fiecare dintre acestea având rolul de a oferi plantelor cultivate substanțele nutritive de care au nevoie pentru a crește.
În cele ce urmează, vom prezenta principalele tipuri de îngrășăminte folosite în agricultură, categoriile de elemente nutritive care fac parte din compoziția fiecărui tip și vom explica avantajele și dezavantajele îngrășămintelor chimice, dar și organice.
- Categorii de elemente nutritive conținute de îngrășăminte
- Tipuri de fertilizări în funcție de perioada în care se realizează
- Cum se efectuează fertilizarea de primăvară
- Cum se realizează fertilizarea de toamnă
- Principalele tipuri de îngrășăminte
- Avantajele și dezavantajele îngrășămintelor organice și chimice
Categorii de elemente nutritive conținute de îngrășăminte
Fiecare categorie de elemente nutritive conținută de îngrășăminte are câte un rol special în ceea ce privește susținerea dezvoltării plantelor. În funcție de acest criteriu, substanțele se clasifică în două categorii:
Macroelemente
Din această categorie fac parte: azotul, fosforul, magneziul, sulful, potasiul și calciul.
Azotul susține creșterea masei vegetative a fructelor și contribuie la menținerea metabolismului plantelor de cultură. Pe un teren cu deficit de azot, plantele cultivate se vor dezvolta mai lent, iar frunzele acestora vor căpăta o nuanță gălbuie.
Fosforul este substanța care susține fixarea plantelor în sol și stimulează procesul de înflorire a acestora. Tot fosforul asigură o calitate superioară a legumelor și depozitarea substanțelor de rezervă pentru plante.
Magneziul are rolul de a susține creșterea organelor de reproducere ale plantei. Este regăsit în clorofilă.
Sulful este substanța utilizată de plantă pentru procesul de fotosinteză și de biosinteză. Carența de sulf din sol va reduce utilizarea azotului, va limita considerabil sinteza proteinelor și, implicit, funcțiile de creștere a plantei.
Împreună cu fosforul și azotul, potasiul este considerat unul dintre macronutrienții esențiali pentru plante. Acesta susține capacitatea plantelor de a rezista bolilor și dăunătorilor, ajută la dezvoltarea sistemului radicular, asigură funcționarea optimă a metabolismului plantelor și contribuie la reglarea echilibrului hidric în plantă.
Calciul este un element care susține dezvoltarea plantelor, asigură rezistența mecanică a țesuturilor și turgescența celulară. Calciul susține și producerea pigmenților, dând fructelor și legumelor un aspect plăcut, colorat. De asemenea, calciul protejează legumele de arsurile solare, atunci când razele soarelui sunt mai intense.
Microelemente
Din categoria microelementelor fac parte: borul, manganul, fierul, zincul, cuprul și molibdenul.
Borul are rolul de a susține înflorirea, fructificarea, transportul carbohidraților și absorbția substanțelor nutritive de către plantă.
Manganul susține activarea sistemului enzimatic, datorită căruia planta va avea un aport sporit de azot. La castraveți și tomate, manganul favorizează conținutul de vitamina C din acestea.
Fierul este absorbit de plante prin sistemul radicular și are rolul de a susține fotosinteza și de a crește absorbția azotului de către plantă. Carența de fier se identifică prin îngălbenirea frunzelor plantelor și printr-o creștere încetinită a acestora.
Zincul stimulează sinteza hormonilor de creștere și pe cea a proteinelor, sprijină transportul calciului în plante și susține procesele de alungire a celulelor, contribuind la creșterea internodurilor, frunzelor și boabelor.
Cuprul este un microelement care susține funcția de protecție a plantelor, procesul de fotosinteză, metabolismul proteinelor și sinteza ligninei. În cazul carenței de cupru, frunzele stindard și cele tinere ale plantei vor fi răsucite, se va observa o formare defectuoasă a boabelor, iar plantele se vor dezvolta mai lent.
Molibdenul are rolul de a susține fotosinteza plantelor, biosinteza clorofilei și sinteza substanțelor proteice din plantă. Carența de molibden se manifestă printr-o nuanță de verde cenușiu sau galbenă a frunzelor, iar la tomate, prin pete necrotice pe frunze.
Tipuri de fertilizări în funcție de perioada în care se realizează
În mod normal, fertilizarea se realizează primăvara și toamna, însă există și situații speciale în care este necesară aplicarea de îngrășământ. În continuare vom prezenta principalele tipuri de fertilizare:
Fertilizarea de bază
Fertilizarea de bază se întreprinde înainte de semănat, de obicei toamna, când pe sol se aplică atât îngrășăminte minerale, cât și organice, care vor fi absorbite pe parcursul unei perioade mai îndelungate. Încorporarea este legată de sistemul de lucrări ale solului, de exemplu cu plugul, discul etc.
În cazul în care se efectuează primăvara, fertilizarea de bază trebuie executată folosind substanțe mai solubile decât cele folosite la fertilizarea de toamnă, pentru a putea fi absorbite mai ușor de sol. De asemenea, toamna trebuie evitată fertilizarea de bază în cazul legumelor timpurii, iar această practică ar trebui rezervată doar pentru cele mai târzii.
Fertilizarea starter sau locală
Acest tip de fertilizare se realizează în același timp cu semănatul sau plantatul. Dacă în cazul fertilizării de bază, îngrășămintele vor fi aplicate pe întregul teren, în această situație, îngrășământul va fi aplicat pe rândurile în care se vor planta semințele sau răsadurile sau în cuiburile acestora.
Fertilizarea de tip starter este importantă pentru asigurarea necesarului de substanțe nutritive al plantelor, pe parcursul perioadei de vegetație.
Fertilizarea fazială sau suplimentară
Această formă de fertilizare se întreprinde atunci când se constată că plantele au carență de anumite substanțe nutritive sau când se dorește susținerea suplimentară a plantelor în timpul perioadei de vegetație. Fertilizarea suplimentară este o practică des întâlnită în legumicultură.
Cum se efectuează fertilizarea de primăvară
Fertilizarea de primăvară este deosebit de importantă pentru dezvoltarea plantelor și pentru îndeplinirea cerințelor lor biologice în această perioadă. Dacă fertilizarea de bază a asigurat necesarul de potasiu și fosfor ale plantelor, cea de primăvară se va concentra pe asigurarea de azot.
Când vine vorba despre fertilizarea de primăvară, este important să fie aleasă o perioadă optimă de aplicare a îngrășămintelor, întrucât o utilizare timpurie a acestora poate avea efecte negative asupra culturii.
În mod normal, fertilizarea de primăvară ar trebui realizată cât mai târziu, spre sfârșitul lunii Martie, astfel încât nutrienții să poată fi absorbiți de plante când temperaturile sunt mai ridicate, iar ritmul de creștere a acestora va fi rapid.
Dacă pentru fertilizarea de bază au fost folosite îngrășăminte cu eliberare lentă, plantele vor beneficia de toți nutrienții necesari în primele luni de primăvară, astfel că întârzierea fertilizării de primăvară se poate face în condiții de siguranță pentru cultură.
Îngrășăminte necesare pentru fertilizarea de primăvară
Dacă la fertilizarea de toamnă s-au folosit îngrășăminte cu eliberare lentă, pentru cea de primăvară vor trebui folosite soluții care asigură eliberarea rapidă a nutrienților în sol. Pentru că plantele vor absorbi foarte rapid nutrienții din îngrășământ, fertilizarea de primăvară trebuie repetată, astfel încât să se ofere plantelor substanțele necesare pentru a se dezvolta într-un ritm accelerat.
Cantitatea și tipul de îngrășământ folosit pentru fiecare cultură diferă în funcție de specia plantelor, tipul de sol, nutrienții existenți în acesta și de îngrășămintele ce au fost aplicate la fertilizarea de bază. Dozarea corespunzătoare a îngrășământului folosit va asigura necesarul de nutrienți al plantelor.
În multe cazuri, în special la cereale atunci când sunt fertilizate excesiv cu azot, apare fenomenul de cădere al plantelor. Pentru maximizarea productivității, în cazul culturilor de cereale, se recomandă și utilizarea unui regulator de creștere, precum Medax® Top , care va asigura protecție sporită a plantelor și dezvoltarea optimă a acestora. Cu o eficacitate de lungă durată, acest produs va contribui la reducerea riscului de cădere a plantelor, consolidarea sistemului radicular, creșterea concentrației de clorofilă din frunze și, implicit, la maximizarea producției.
Cel mai bun mod prin care se poate stabili cantitatea optimă de îngrășământ este prin întreprinderea unor analize, în care să se evalueze aspecte precum: starea de vegetație a culturilor agricole, rezerva de azot din sol sau densitatea pe metru pătrat a plantelor.
Pentru fertilizarea de primăvară, cele mai utilizate îngrășăminte trebuie să fie cele pe bază de azot, care susțin creșterea masei vegetative a fructelor și contribuie la susținerea metabolismului plantelor. Îngrășămintele recomandate pentru fertilizarea de primăvară sunt:
- Azotatul de amoniu - acest îngrășământ ce se comercializează sub formă de granule are o concentrație de azot, în formă nitrică sau amoniacală, de până la 34% și este printre cele mai folosite, atât pentru plantele de cultură, cât și în legumicultură;
- Sulfatul de amoniu - este recomandat îndeosebi solurilor alcaline și solurilor cu deficit de sulf, întrucât va regla cantitatea de nutrienți din terenul agricol;
- Nitrocalcarul - acest îngrășământ se recomandă pentru solurile acide, deoarece, pe lângă azotatul de amoniu, conține și carbonat de calciu. Cu o concentrație de azot cuprinsă între 15 și 30%, acest îngrășământ este potrivit pentru culturile unde este necesar să se regleze pH-ul solului;
- Ureea - este un îngrășământ solubil în apă, cu un conținut ridicat de azot. Intră în categoria îngrășămintelor de sinteză, iar datorită conținutului de până la 46% azot, este potrivit pentru culturile în care acest element este deficitar. Pentru cele mai bune rezultate la fertilizarea de primăvară, se recomandă folosirea de uree tratată cu un inhibitor de urează precum Limus® Pro , care va crește cantitatea de azot disponibilă pentru plante, va reduce volatilizarea amoniacului din uree și va contribui la reducerea semnificativă a costurilor cu fertilizarea.
Cum se realizează fertilizarea de toamnă
Cu toate că unii fermieri consideră că fertilizarea de primăvară este suficientă pentru a asigura plantelor aportul de nutrienți, aplicarea de îngrășăminte toamna este deosebit de importantă, deoarece va garanta un start excelent al culturii și o pornire în vegetație corespunzătoare a plantelor.
Fertilizarea de toamnă are rolul de a asigura o serie de nutrienți care să susțină primele faze de dezvoltare ale plantei, precum: germinarea, înfrățirea sau formarea sistemului radicular. Un foarte mare avantaj al fertilizării de toamnă se poate obține dacă sunt folosite îngrășăminte cu eliberare lentă, care vor asigura plantelor necesarul de nutrienți până la începutul primăverii, pentru a se dezvolta corespunzător.
La fel ca în cazul fertilizării de primăvară, și pentru cea de toamnă este necesară efectuarea unei analize de sol, o dată la aproximativ 3 ani, pentru a putea stabili o schemă de fertilizare conformă cu necesarul de nutrienți al solului pe care se dorește înființarea culturii.
Pentru fertilizarea de toamnă, poate fi folosit și de gunoiul de grajd, care poate fi aplicat pe sol o dată la 3-4 ani. De asemenea, se pot folosi îngrășăminte minerale, bogate în fosfor și potasiu, dar și sulf și magneziu.
Principalele tipuri de îngrășăminte
În funcție de modul în care au fost obținute, îngrășămintele se pot clasifica în îngrășăminte chimice și îngrășăminte organice. Iată care sunt particularitățile fiecărui tip:
Îngrășăminte organice
Cunoscute și sub denumirea de îngrășăminte naturale, aceste elemente de fertilizare sunt neprocesate sau procesate foarte puțin și sunt obținute din deșeurile animalelor, ale plantelor sau din exploatarea unor minerale naturale. Cele mai comune îngrășăminte organice sunt:
Gunoiul de grajd
Acesta este unul dintre cele mai utilizate tipuri de îngrășăminte naturale, fiind folosit îndeosebi în legumicultură. În mod normal, acesta se aplică pe sol odată cu fertilizarea de toamnă, însă procesul poate fi repetat și mai târziu, în cazul în care s-a omis.
Compost
Acest îngrășământ se realizează din frunze uscate, care sunt puse laolaltă și udate frecvent până când vor fermenta. Compostul este extrem de eficient pentru a asigura nutrienții necesari plantelor pe timp de iarnă.
Gunoiul de păsări
Cu toate că nu este foarte popular în rândul agricultorilor, din cauza dificultății cu care se aplică pe câmp, gunoiul de păsări este un îngrășământ bogat în azot, potasiu și fosfor. Acesta se aplică în stare uscată sau în formă lichidă, amestecat cu apă, însă nu este recomandată folosirea sa în stare proaspătă, deoarece va duce la creșterea acidității solului.
Resturi vegetale
Chiar și resturile vegetale rămase pe sol după recoltarea culturii pot fi utilizate ca îngrășământ. Acestea pot fi tocate și îngropate sub arătură, fiind un excelent îngrășământ de toamnă.
Îngrășăminte chimice
Cunoscute și sub denumirea de îngrășăminte sintetice, acestea sunt obținute prin procesarea anumitor resurse, astfel încât să se obțină nutrienții ce vor fi aplicați pe sol, pentru a fi absorbiți de plante. De regulă, resursele sunt extrase din roci, minerale, produse petroliere, elemente organice sau chiar din soluri.
Fiind disponibile pe piață într-o gamă variată de produse, îngrășămintele chimice pot avea în compoziția lor 11 substanțe nutritive, necesare plantelor. Acestea se împart în trei categorii:
- Fertilizatori principali - în această categorie intră azotul, fosforul și potasiul;
- Fertilizatori secundari - categorie în care sunt incluși sulful și calciul;
- Microelemente - din această categorie fac parte: molibdenul, zincul, borul, manganul, cobaltul și cuprul.
Din punctul de vedere al produselor comercializate, cele mai populare îngrășăminte chimice sunt: azotatul de amoniu, îngrășămintele fosfatice, cele complexe, cele superfosfate, nitrocalcarul, îngrășămintele azotoase, ureea sau sulfatul de amoniu.
Avantajele și dezavantajele îngrășămintelor organice și chimice
Deși unii agricultori preferă un anumit tip de îngrășământ în pofida celuilalt, realitatea este că atât îngrășămintele organice, cât și cele chimice prezintă o serie distinctă de avantaje și dezavantaje, pe care le vom dezbate în cele ce urmează:
Îngrășămintele organice
Printre beneficiile acestei categorii de îngrășăminte se numără:
- Contribuie la menținerea fertilității solului, prin eliberarea treptată de microelemente și macroelemente, sub influența microorganismelor din sol sau a factorilor de mediu. De aceea, supradozarea solului cu îngrășăminte este aproape imposibilă;
- Îmbunătățesc capacitatea de reținere și infiltrare a apei în sol, dar și structura solului;
- Reduc eroziunea solului;
- Pot fi obținute în propria gospodărie, fără a presupune costuri suplimentare de producție.
Totuși, îngrășămintele organice au și dezavantaje. Iată care sunt acestea:
- Pentru că, în cazul îngrășămintelor organice, eliberarea nutrienților în sol este mai lentă, plantele care au nevoie urgentă de minerale ar putea fi afectate de lipsa elementelor necesare într-o perioadă optimă, lucru care ar putea duce la o scădere a producției;
- Aplicarea îngrășămintelor organice este mai dificilă decât cea a îngrășămintelor chimice, iar volumul de muncă și, implicit, costurile cu forța de muncă vor fi simțitor mai mari;
- În cazul în care îngrășămintele organice nu pot fi obținute în propria gospodărie, achiziția acestora se va dovedi mai costisitoare decât cea a îngrășămintelor chimice.
Îngrășămintele chimice
Iată cele mai mari beneficii ale îngrășămintelor chimice:
- Întrucât compoziția îngrășămintelor chimice alese poate fi cunoscută cu exactitate, acestea permit o dozare mult mai bună, în funcție de nevoile plantelor cultivate;
- Sunt absorbite mult mai ușor de către plante, fiind potrivite și pentru culturile în care este nevoie urgentă de anumiți nutrienți;
- Sunt mult mai ieftine decât îngrășămintele organice din comerț.
Printre dezavantajele îngrășămintelor chimice se numără:
- Dacă sunt folosite în mod exagerat, acestea pot deregla pH-ul solului, pot distruge flora bacteriană a acestuia, favorizând apariția de dăunători;
- În cazul în care nu este întreprinsă o analiză a nutrienților din sol, probabilitatea de supradozare este mult mai mare decât în cazul îngrășămintelor organice.
Pentru că succesul în agricultură este strâns legat de procesul de fertilizare și de îngrășămintele folosite, este important să fie respectate toate condițiile legate de perioada în care trebuie întreprinse aceste activități, dar și de produsele alese.
